Viorel Achim: Munca forţată în Transnistria. „Organizarea muncii" evreilor şi romilor, decembrie 1942 - martie 1944.

Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2015, 148 p.: il. ISBN 978-606-537-329-7

Munca forţată în Transnistria

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1941-1944, guvernul condus de mareşalul Ion Antonescu a deportat o parte a populaţiei evreieşti şi rome (ţigăneşti) în Transnistria, teritoriul sovietic dintre Nistru şi Bug aflat atunci sub ocupaţie românească. Aceşti evrei şi romi (ţigani) au fost victime ale politicii de persecuţii pe criterii etnice şi rasiale promovată de guvernul de la Bucureşti. Între cei aproximativ 160.000 de evrei români deportaţi în Transnistria în 1941 şi 1942 aproape toţi erau din provinciile Basarabia şi Bucovina, iar cei aproximativ 25.000 de romi în 1942 deportaţi au fost luaţi din toate regiunile ţării. Până în primăvara anului 1944, când trupele române s-au retras din Transnistria, iar supravieţuitorii s-au întors în ţară, o mare parte dintre aceşti evrei şi romi au fost ucişi sau au murit în locurile de deportare, din cauza foamei, frigului, bolilor şi lipsurilor de tot felul. Cercetătorii au calculat că între 104.000 şi 121.000 de evrei români şi aproximativ 11.000 de romi au murit ca urmare a deportărilor în Transnistria. La acest număr trebuie adăugaţi cei între 115.000 şi 180.000 evrei ucraineni care au pierit în Transnistria în timpul ocupaţiei româneşti.

Evreii şi ţiganii români care au fost deportaţi în Transnistria în anii 1941-1944 au făcut muncă forţată în folosul administraţiei româneşti de ocupaţie, dar şi pentru armatele română şi germană din acest teritoriu. Lor li s-au adăugat şi evreii localnici ucraineni, precum şi o parte dintre ţiganii localnici.

În anii 1941-1942 folosirea evreilor la muncă nu s-a făcut în mod sistematic, deoarece guvernul de la Bucureşti şi Guvernământul Transnistriei vedeau deportarea acestora în Transnistria ca o etapă tranzitorie. Conducătorii români sperau că se va ajunge curând la "soluţia" prevăzută în acordul româno-german de la Tighina (30 august 1941), în baza căruia teritoriul sovietic dintre Nistru şi Bug a intrat sub ocupaţie românească, anume ca evreii dislocaţi din România să fie trimişi în Răsărit. Guvernământul Transnistriei a început să se preocupe de punerea evreilor la muncă abia din vara anului 1942.

Cel mai important moment în istoria muncii forţate în Transnistria a fost decembrie 1942, când Guvernământul Transnistriei a făcut o reglementare a muncii evreilor şi ţiganilor prin Decizia nr. 2927 din 7 decembrie 1942, "privitoare la organizarea muncii evreilor din Transnistria", şi Decizia nr. 3149 din 18 decembrie 1942, privitoare la ţigani. Cele două decizii au însemnat reglementări cuprinzătoare ale statutului celor două populaţii, care aveau în centru aşa-numita "organizare a muncii" acestora. "Organizarea muncii" a inclus un şir de măsuri de ordin juridic şi administrativ, cum au fost ordonanţele şi deciziile emise de Guvernământul Transnistriei şi alte acte ale administraţiei centrale a Transnistriei, mai cu seamă ale Direcţiei Muncii, un fel de minister care a gestionat şi munca forţată a celor două populaţii. Au fost însă şi numeroase măsuri pe care autorităţile de ocupaţie din teritoriu, în primul rând prefecturile judeţelor şi preturile raioanelor, le-au luat cu privire la evrei şi ţigani şi care privesc munca forţată. Guvernământul a hotărât să-i folosească pe evrei şi ţigani la munci nu numai pentru a exploata forţa lor de muncă, ci şi pentru a facilita hrănirea lor şi a degreva bugetul Guvernământului de mari cheltuieli.

Prezentul studiu se ocupă în special de chestiuni care ţin de modul în care a fost reglementată şi organizată munca forţată a evreilor şi ţiganilor în Transnistria. Sunt prezentate pe larg legislaţia transnistriană în domeniu şi măsurile administrative care au privit direct munca forţată a celor două populaţii. Este reconstituit regimul muncii pentru evrei şi ţigani; este arătat specificul acestui regim în comparaţie cu munca pe care populaţia locală neevreiască o presta în beneficiul Guvernământului; se precizează care au fost organele care au administrat munca evreilor şi ţiganilor, la nivelul Transnistriei, al judeţelor şi raioanelor; este arătat modul în care a fost reglementat un aspect esenţial cum a fost retribuirea muncii.

Studiul face şi câteva consideraţii în legătură cu modul în care au fost puse în aplicare măsurile luate de Guvernământ în domeniu şi, în general, modul în care a funcţionat concret munca forţată a evreilor şi ţiganilor. Sunt date numeroase informaţii din documente de arhivă, inclusiv câteva statistici la nivelul unor judeţe şi raioane, care arată că din primăvara şi până în toamna anului 1943 cei mai mulţi dintre evrei şi ţigani au fost utilizaţi la muncă la colhozuri şi ferme, în ateliere, pe unele şantiere, la munci în folosul armatei germane etc.

Decizia nr. 2769 din 7 decembrie 1942 a fost nu doar un moment de reglementare în domeniul muncii forţate, ci şi o modificare parială a tratamentului pe care Guvernământul Transnistriei l-a aplicat evreilor deportaţi din România, dar şi evreilor localnici. După decembrie 1942 regimul evreilor a fost în unele privinţe altceva decât înainte. Chiar dacă au existat în continuare abuzuri, iar viaţa a rămas pe mai departe extrem de grea pentru deportaţi, acum, în condiţiile în care Guvernământul Transnistriei a trecut la "organizarea muncii evreilor", s-a produs o ameliorare a situaţiei celor mai multe grupuri de evrei. Documentele arată că de la sfârşitul anului 1942 a existat o preocupare a autorităţilor - manifestată însă inegal în teritoriu - pentru ţinerea în viaţă a deportaţilor; a apărut o oarecare preocupare pentru îmbunătăţirea stării sanitare a ghetourilor şi lagărelor; au fost acceptate inspecţiile Crucii Roşii Internaţionale în ghetouri şi lagăre; au fost autorizate ajutoarele în îmbrăcăminte, alimente, medicamente şi bani trimise din ţară, de familii sau de Centrala Evreilor din România; a fost permisă corespondenţa deportaţilor cu rudele din ţară etc. Au fost făcute şi unele repatrieri. Aceasta nu înseamnă că în Transnistria nu au mai existat violenţe sau că nu s-au mai produs acte abominabile şi în anii 1943 şi 1944. Ceea ce este cel mai important este că a fost posibilă supravieţuirea celor mai mulţi dintre evreii rămaşi în viaţă după masacrele din 1941-1942.

Prezentul studiu leagă iniţierea programului de "organizare a muncii" evreilor şi ţiganilor de modificările care au survenit în toamna anului 1942 în politica faţă de evrei a guvernului român. În contextul internaţional complicat al acelui moment, liderii români, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu, au conştientizat faptul că o continuare a politicii de distrugere a evreilor, atât a celor din ţară, cât şi a celor din Transnistria, va avea efecte dezastruoase asupra poziţiei României la viitoarea conferinţă de pace şi, în consecinţă, în septembrie-octombrie 1942 ei au abandonat proiectele genocidale în legătură cu evreii. Dacă în cazul evreilor din Vechiul Regat şi din sudul Transilvaniei aceasta a însemnat renunţarea la proiectul deportării în lagărele naziste de exterminare din Polonia ocupată, convenit anterior împreună cu Berlinul, în cazul evreilor deportaţi în Transnistria s-a renunţat la ideea distrugerii lor fizice şi s-a făcut o nouă reglementare a regimului evreilor aflaţi în acest teritoriu, care sub aspect practic a însemnat crearea condiţiilor ce au făcut posibilă supravieţuirea acestui grup. Aşa se explică de ce, începând cu sfârşitul anului 1942, tratamentul aplicat evreilor din acest teritoriu a fost mai puţin dur decât înainte.