Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-leaCoordonatori: Venera Achim şi Viorel Achim. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2010, 316 p. ISBN 978-973-27-2022-6

coord-Achim-Venera_Achim-Viorel_Minoritatile-etnice-Romania-secolul-XIX-copertaVolumul reuneşte 18 studii consacrate istoriei minorităţilor etnice din Vechiul Regat al României. Studiile, care se referă la o minoritate anume sau la mai multe minorităţi, privesc fie Principatele Române în epoca modernă, fie, după unirea din 1859, România. Limita cronologică superioară este reprezentată de primul război mondial.

Cele 18 studii au fost prezentate anterior sub formă de comunicare la Conferinţa cu titlul Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea, desfăşurată în Bucureşti, la 29-31 octombrie 2009, în organizarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice al Guvernului României şi a Institutului de Istorie "Nicolae Iorga” al Academiei Române.

Din Cuvânt înainte:

Orice abordare a istoriei minorităţilor etnice în Vechiul Regat al României trebuie să pornească de la constatarea că acest subiect, fără să fi fost neglijat de istorici, a constituit până aproape de noi o preocupare marginală pentru ştiinţa românească. Ultimele două decenii au adus contribuţii importante la studierea minorităţilor în Moldova şi Ţara Românească, iar după 1859, în România, dar tema nu a dobândit ponderea pe care o merită în publicistica de specialitate şi în programele de cercetare.

A existat – şi într-o oarecare măsură există şi acum –, inclusiv în unele medii istoriografice, ideea că Vechiul Regat a fost un teritoriu omogen sau cvasi-omogen din punct de vedere etnic. Lucrurile au fost departe de aşa ceva. În 1876, un autor care a făcut o statistică economică a României, anume Mihail Obedenaru, arăta că circa 86% din populaţia ţării era reprezentată de români; alături de aceştia trăiau 700.000 de neromâni, unii vechi de secole în România, alţii imigranţi recenţi: 265.000 de evrei, 230.000 de ţigani, balcanici (greci, albanezi, sârbi şi bulgari) – 41.000, ceangăi – 50.000, germani – 50.000, unguri şi secui – 36.000, armeni – 8.000, ruşi – 8.000, francezi – 2.000, englezi – 1.000, italieni – 500, dar şi elveţieni, polonezi, cehi, tătari şi turci1. După 1878, odată cu intrarea Dobrogei în frontierele statului român, ponderea minoritarilor în populaţia României a crescut şi mai mult. România de dinainte de 1918 a avut un număr relativ mare de minoritari şi de minorităţi, care au dat ţării – şi mai ales oraşelor – un anumit specific.

Istoria minorităţilor etnice în România de dinainte de 1918 este un domeniu interesant şi important în acelaşi timp. Nu e vorba doar de istoria diferitelor grupuri minoritare sau comunităţi etnice, cu specificul lor şi contribuţia pe care ele au avut-o la dezvoltarea ţării, ori de relaţiile pe care minorităţile le-au dezvoltat cu populaţia majoritară şi, în unele cazuri, cu ţările de origine. Interesează şi politica statului român şi a administraţiei româneşti în ceea ce priveşte minorităţile, dar şi opiniile intelectualităţii româneşti din acea epocă cu privire la minorităţi.

Referitor la atitudinea faţă de minorităţi, aici a existat o paletă variată. Unii reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste dădeau „naţiunii” o conotaţie – am spune azi – civică, pentru ei naţiunea română în formare cuprindea (sau trebuia să cuprindă) pe toţi locuitorii ţării, indiferent de originea etnică, inclusiv imigranţii evrei sau de altă origine; toţi trebuiau să fie cetăţeni. În acelaşi timp, au existat voci in interiorul Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, care refuzau calitatea de cetăţeni pentru catolici, locuitori de secole ai ţării, pe motiv că nu aparţineau confesiunii ortodoxe. Administraţia statului român modern (după 1859) nu a ţinut o evidenţă a populaţiei după criteriul etnic, iar recensămintele de dinainte de 1918 nu au înregistrat naţionalitatea (etnia), ci doar cetăţenia; „român” în recensăminte şi alte statistici şi documente oficiale însemna „cetăţean român”, indiferent de originea etnică. Dar unele grupuri politice şi unii intelectuali au promovat ideea excluderii alogenilor de la drepturile politice. Discuţia pe tema articolului 7 din Constituţie, în anii care au urmat Congresului de la Berlin (1878) şi soluţia la care s-a ajuns sunt dovada cea mai elocventă în acest sens. Putem menţiona aici şi poziţia filosofului şi politicianului Vasile Conta care a introdus la noi argumentul rasist în discursul cu privire la minorităţi, spunând că „cea dintâi condiţie pentru ca un stat să poată exista şi prospera, este ca cetăţenii acelui stat să fie din aceeaşi rasă, din acelaşi sânge”.

Cercetarea minorităţilor etnice din Moldova şi Ţara Românească, iar după 1859 din România, este justificată nu numai sub aspectul acoperirii unei lacune în cunoaştere, ci şi pentru faptul că statul român de după 1918 a continuat într-o anumită măsură viziunea pe care clasa politică din Vechiul Regat o avea cu privire la raporturile stat-minorităţi. Cum s-a construit această viziune, când şi în ce împrejurări, sunt chestiuni care au relevanţă pentru istoria ţării în secolele XIX şi XX.

1 Cf. Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne, coord. Dan Berindei, Bucureşti, 2003, p. 596.

Cuprinsul volumului aici.

Rezumatele în limba engleză aici.